14 august 2005

Azi am fost la biserica dar la una romaneasca din Auburn. Nu are rost cultul respectiv, este crestin, saptamana viitoare am sa caut o biserica ortodoxa in Sydney, am auzit ca exista, o sa ma uit saptamana viitoare pe internet sa o caut.
Eu nu vreau sa vorbesc despre o anume religie sau credinta, in numele acestora au fost si sunt controverse, au fost persecutati sau omorati oameni, s-au invrajbit natiuni si s-au purtat razboaie in care s-a varsat mult sange. Vreau doar sa spun numai ca omenirea are nevoie de Dumnezeu, de credinta si de religie. Religia ofera niste inalte norme morale care daca ar fi respectate de oricare dintre noi, n-am mai avea nevoie de legi sau reglementari facute de oameni pentru oameni. Nici o religie nu propavaduieste ura, razbunarea sau intoleranta si nu exista religie care sa indemne la violenta sau la fanatism. Toate astea sunt interpretari ale oamenilor, insasi natura noastra umana fiind inclinata spre a intelege doar ce ne convine si se substitue scopurilor noastre imediate: bani, putere, marire. Asa a fost si va fi mereu cat ma dainui lumea asta, nimic nu e nou sub soare.

Eu sunt prea mic, prea marunt ca sa-L inteleg pe Dumnezeu, sau macar sa incerc sa-L explic. E ca si cand as incerca sa definesc infinitul sau sa golesc oceanul carand apa cu galeata…Dumnezeu se percepe, EL se simte, este al fiecaruia dintre noi, este in noi de cand ne nastem si pana dupa moarte.
Faptul ca azi ma duc la o anume biserica si data viitoare ma pot ruga in alta inseamna pentru mine acelasi lucru: intalnirea cu Dumnezeu. Biblia spune ca oriunde se strang trei oameni in numele Domnului, Isus este printre ei iar Dumnezeu ii binecuvanteaza. Eu il gasesc pe Dumnezeu acolo, e Dumnezeul meu personal la care ma rog si care are un plan pentru mine asa cum are pentru fiecare dintre noi.

Nu pot sa dau sfaturi, nu pot spune “credeti!”. Fiecare vorbeste cu el insusi, are o constiinta, o ratiune si poate hotara pentru sine. Insa mai devreme sau mai tarziu, asta e o certitudine, il veti intalni pe Dumnezeu. Sub ce forma, in ce situatie, cand anume, asta numai EL stie.

Dar iata ca iar am deviat de la subiect, care e jurnalul asta si viata unui emigrant aici pe taramul de peste apa, pe insula continent, mare cat batrana Europa…
Pana in Auburn care e o suburbie destul de indepartata aflandu-se in zona galbena de transport (peste cea rosie si cea verde), am platit suplimentar la cartela mea rosie inca 3.50 AUD pentru bilet dus-intors. Am facut cam 25 de minute cu un tren care nu opreste in gari mai mici, e un fel de expres.
Cand am ajuns in Auburn, in drum spre biserica am auzit pentru prima oara pe strada vorbindu-se romaneste, o pereche de oameni in varsta vorbind limba mea natala in timp ce asteptau la un semafor…Nu stiu de ce, inima a inceput sa-mi bata mai repede, si m-a cuprins un dor de tara, de parintii mei, si de prietenii de acolo, cu greu abtinandu-ma sa nu plang.

Am ajuns la biserica si am stat la slujba care s-a tinut in limba romana…Era plina biserica aia de romani, era un eveniment deosebit pentru ca se botezau trei persoane in numele Domnului. De aceea venisera si doua grupuri de romani si din Brisbaine si din Melbourne impreuna cu pastorii lor de acolo.
Ce mi-a placut la acesti romani e ca erau mandrii ca sunt australieni dar erau si mandrii de obarsia lor, de limba lor (a spus-o cineva in timpul slujbei). Mai amestecau ei cuvinte in engleza, unii (mai ales cei tineri) aveau un puternic accent australian dar erau de-ai mei si asta ma facea sa ma simt bine printre ei. In fata mea pe bancuta erau doi baieti si unul ii traducea celuilalt in engleza tot ce se spunea in romana.
E interesant ca copii acestor emigranti stiu si engleza si romana, chiar daca romana o vorbesc doar acasa in familiile lor sau la biserica. Inainte de slujba o fetita mica a venit la mine si m-a intrebat “ce faci” i-am raspuns “bine”. Mi-a spus ca “si eu stie romaneste, mama a invatat”. Sunt haiosi princhindeii astia cu romana lor, cred ca si eu o sa-mi invat copii romaneste, chiar daca nu cred ca o sa le foloseasca vreodata.
Dupa slujba si dupa botez, toata lumea a fost invitata la masa. Eu nu prea voiam sa stau, nu voiam sa abuzez de ospitalitatea acestor oameni dar au insistat asa ca n-am putut sa-i refuz. Am mancat sarmale, fasole facaluita (batuta adica), friptura de pui, chiftele, snitele, cornulete si prajituri ca la mama acasa. E ciudat in acest colt de lume sa mananci mancare traditionala romaneasca si sa auzi in jur numai romaneste. Si recunosc ca e si placut…
M-am intalnit si cu persoanele care m-au invitat aici la biserica, sunt doi frati din Tulcea, orasul meu de bastina. Daniel si Cornel sunt oameni tare cumsecade, vor sa ma ajute si m-au prezentat la o gramada de lume, ca fiind de-al lor, erau mandrii ca au mai gasit un roman din orasul lor. Ceilalti se aratau bucurosi ca intalnesc lume noua din Romania, ma intrebau cum am ajuns, unde stau, ce muncesc. Cand le-am spus ca imi caut de munca si ca n-am gasit nimic intr-o luna jumatate, toti imi cereau numarul de telefon. Am fost prezentat si am dat numarul la o gramada de persoane, toti au zis ca o sa incerce sa ma ajute cu asta…Stiti cum e, unul cunoaste pe cineva, care stie pe cineva, care are pe cineva care are nevoie de o persoana pentru un job. Asta e networkingul de care vorbea profa la scoala.

Majoritatea celor cu care am vorbit au parasit Romania in timpul lui Ceausescu, sunt de mult aici, si sunt cetateni australieni complet integrati. Unii mai viziteaza Romania unde au frati, surori sau parinti. Sunt innebuniti sa afle ce mai e in Romania, cum o duc oamenii acolo, ce s-a mai schimbat…Dupa parerea mea sunt destul de nostalgici (in sensul bun al cuvantului), suspina dupa Romania lor, chiar daca recunosc ca aici au o viata pe care nu puteau sa o aiba niciodata acolo. Multi si-au adus fratii, parintii aici, multi se chinuie inca sa-si aduca rudele…

Cineva mi-a scris ca sunt curajos ca am venit in Australia singur si incerc sa-mi fac o viata aici. Daca eu sunt curajos, nu stiu cum pot fi numiti acesti oameni care au trecut inot Dunarea la iugoslavi, care au trecut prin sarma ghimpata, care au auzit gloantele granicerilor suierandu-le pe la urechi. Au venit aici nestiind o boaba de engleza, cand plecau undeva isi notau numele magazinelor sau strazilor ca sa stie pe unde sa se intoarca. Intrau din firma in firma spunand unul din putinele cunvinte care le-au invatat imediat :job. Unii le dadeau sa completeze un formular dar cand cineva ii suna, erau incapabili sa vorbeasca si inchideau telefonul…
Imi spunea cineva ca isi facuse un caiet plin cu fraze in limba engleza si de fiecare data cand vorbea la telefon, si ii puneau intrebari, pur si simplu citea din caietul ala…Uneori le nimerea, alteori nu…

Am intrebat pe cineva, “de ce Australia?”. Nu a putut spune de ce, Dumnezeu poate ca l-a chemat aici…Are prieteni romani care au ales Statele Unite sau Canada si care dupa ce au fost la el in vizita au spus ca daca s-ar putea oricand s-ar muta aici…Insa faptul ca sunt americani, canadieni sau britanici nu le da nici un punct in plus, pentru a obtine rezidenta permanenta aici trebuie sa treaca prin aceleasi furci caudine prin care am trecut si eu. Si nu e usor! Mi-am dat seama cat de norocos sunt ca am reusit sa ajung in tara asta.
Un tip care a stat intai in America o perioada si apoi a venit in Australia mi-a spus ca aici daca esti calificat intr-o meserie o duci foarte bine, daca ai un job normal o duci bine si daca castigi putin o duci binisor. Este o mai mare echitate intre toate nivelele sociale, bogatia e distribuita mai bine, si nu e lupta aceea disperata dupa bani din America. Mi-a spus “ce rost are daca pentru a trai bine trebuie sa muncesc de dimineata pana seara intr-un ritm epuizant?” Adica sa-mi dau timpul meu, sanatatea mea, viata mea, pentru a trai bine cand? Zilnic de la 7PM la 7AM, si doua zile sambata&duminica? Nu merita…Aici la 16.45 e acasa, la servici munceste dar nu ca in America si se bucura mai mult de viata.

Romanii australieni mi s-au parut oameni deschisi, care sunt ospitalieri si vor sa te ajute cum pot si cu ce pot. Deja asta seara am primit un telefon de la un roman australian, cineva i-a spus ca imi caut de lucru si vrea sa ne vedem sa vedem cum ma poate ajuta. Am stabilit o intalnire pentru maine la ora 7 seara in gara din Hurstville.

Asa cum am scris si ieri, trebuie sa gasesc o slujba, chiar daca asta imi da posibilitatea doar sa-mi platesc chiria si sa invat limba. Si daca romanii australieni ma pot ajuta cu asta, nu pot decat sa ma mandresc cu faptul ca am astfel de concetateni australieni cu care impartasesc aceasi limba natala. Suntem un popor al contrastelor, in propria tara nu suntem capabili sa traim frumos si civilizat, sa ne respectam si sa ne ajutam, dar in alte parti dam ce e mai bun in noi, ne ajutam, muncim asa cum trebuie si suntem apreciati pentru asta, reusim sa avem o viata frumoasa. Poate ca si societatile care ne-au adoptat “au o vina” ca “ne-au civilizat”, dar in principal cred ca tine de noi sa ne schimbam si sa incetam cu intoleranta, capra vecinului, invidia, mitocania, egoismul si lenea care sunt trasaturi ale structurii noastre balcanice. Sa nu se supere cei din tara, sunt si oameni extraordinari in Romania care chiar nu au nimic din aceste metehne, dar daca si numai 20% din popor le are, asta se rasfrange negativ si asupra celor 80% care sunt oameni de treaba.

Despre mine, am mai spus asta, nu-mi voi renega niciodata radacinile mele romanesti, m-am nascut si am trait in tara aia, am acolo bunicii (batrani si suferinzi), parintii, o sora si prieteni care-mi sunt dragi. Dar vreau sa devin Australian, sa pot spune “I’m proud to be Australian”. Caci daca in Romania m-am nascut, aici vreau sa imbatranesc si sa mor, pe pamantul asta rosu, langa oceanul asta verde si sub soarele austral.