5 octombrie 2005

Ieri si azi am avut doua zile “prelungite” de munca. Ieri am muncit 10 ore iar azi 11 ore, am ajuns acasa la 12 noaptea…Dar nu ma plang, desi recunosc ca sunt foarte obosit dupa aceste doua zile. Si de ce m-as plange, fiecare ora muncita inseamna bani. Azi am luat salariul pe saptamana trecuta, pentru 41.5 ore de munca (din care 20 in weekend) am primit 683.45 dolari. Brutul a fost de 885.45 AUD din care s-au scazut taxele 202 dolari.

Teoretic trebuie sa muncesc doar 5-6 ore in timpul saptamanii si 10-11 ore in weekend dar se pare ca seful apreciaza munca mea si pe la 17-18 cand trebuie sa trimita pe cineva acasa trimite pe un coleg/colega care poate ca a inceput dupa mine schimbul in ziua respectiva.
Seful abia acum s-a prins ca n-am experienta Australiana, a aflat si el ca vorbesc engleza doar de trei luni…Pai daca nu m-a intrebat la interviu ce sa-i fac? Dar le sunt simpatic tuturor, sunt amuzati de accentul meu. Uneori ma corecteaza cand spun cuvintele aiurea si asta e foarte bine pentru mine. Ma mai tachineaza unii pronuntand ca si mine dar in final ne amuzam si glumim. Bucatarii sunt niste baieti tare de treaba, n-au ei cine stie ce scoli inalte insa ma ajuta si imi explica ceea ce nu inteleg daca le cer ajutorul. Le-am explicat si eu ce inseamna un idiom ca nu stiau chestia asta, si acum de fiecare data cand imi spun ceva si nu inteleg imi zic “it’s an idiom, Gab !”. 🙂

Eh, mai glumim, mai radem, dar toti muncim “de ne sar capacele” in restaurantul ala. Dintr-un punct de vedere sunt norocos ca am gasit aici primul job. Am citit ieri pe forum o poveste impresionanta a unei familii care a emigrat in Noua Zeelanda. Acei oameni chiar s-au chinuit, au trecut prin momente de disperare si deznadejde, ceea ce nu pot spune despre mine. Insa toata aceasta perioada grea si dureroasa din viata lor care a durat 10 luni, s-a sfarsit (ce inseamna zece luni in viata unui om?) si acum privesc in urma zambind, caci AU REUSIT…Asemenea exemple de determinare, putere psihica, tarie, vointa si rezistenta umane trebuiesc popularizate, trebuie sa se stie cat de greu poate fi (pentru unii) sa te rupi de tara in care te-ai nascut si ai crescut si sa incepi o noua viata aici la antipozi. Dar toate acestea MERITA! De aceea am sa pun aici acel post de pe forum.

“Trebuie sa intelegi mai intai ca emigrarea este cel mai “cumplit” moment al vietii cuiva, mai ceva decat nasterea, sau decat moartea. Nasterea nu-ti este dat s-o intelegi, neavand facultatile necesare si, simtind bataia inimii mamei aproape, totul este doar o schimbare de locatie. Moartea este despartirea de un univers, dar este si poarta spre un altul, mai bun, ori mai rau, functie de istoria vietii tale; nu i te poti impotrivi. Dar emigrarea…poti ramane, ori poti pleca, esti libera sa alegi. Care drum? Ai spus-o bine: ramai acasa si suporti lipsa de civism a unei populatii scarbite de ea insasi, ipocrizia si nemernicia unei clase politice orientata catre sine, lupta continua pentru a exista, sau subzista, cu un sistem care pare inamovibil, sau pleci si iei totul de la capat. Dar stii ce te asteapta aici? Eu impreuna cu sotul meu, Doru, am plecat acum un an din Bucuresti catre Auckland, luand alaturi de cele 50 de km de bagaje admise si un vagon de vise si optimism. Doru este un un visator incorigibil (este nascut sub Pesti), eu sunt bine ancorata in sol si, ca un Capricorn stabil si realist ce ma aflu, am stiut ca nu va fi usor. Dar nu puteam anticipa ca va fi atat de greu. Doru nu a vrut sa plece din tara lui, unde se odihneste trupul tatalui sau si unde se afla muntii sai iubiti, asa ca am avut nevoie de ani de zile de rabdare si explicatii pentru a-l convinge. Si poate ca n-as fi avut succes niciodata, daca el nu s-ar fi lovit de sistemul romanesc al scarbei fata de semeni si nu ar fi luat decizia spontana sa plece. Nu l-a interesat ca lasa un job fantastic de contabil la Connex, doar a simtit povara acuta a marlaniei umane. A gasit-o imposibila, imposibila parandu-i-se viata de gri tern pe care ar fi fost obligat s-o duca in tara lui. Am decis sa plecam imediat, era convins ca va gasi usor de lucru in domeniul sau, cu cei sase ani de experienta pe care-i are, 4 la Connex, iar ceilalti doi la Deloitte. Eu ma simteam sigura pe masterul meu in inginerie chimica. Simteam ca reusita este atat de aproape, ca putem s-o respiram. Nu trebuia decat sa facem pasul. Sase luni a durat din momentul in care am luat decizia de plecare si ceasul in care am pus piciorul pe scara avionului. In spatele nostru se sfarsea o lume, inauntrul avionului incepea o alta…Am lacrimat amandoi privind Otopeniul pentru ultima ora din goana avionului pe pista de rulare… Am aterizat dupa doua zile in Auckland, murdari, obositi, intr-o dimineata rece si uda de septembrie si ne-am trezit singuri si dezorientati in mijlocul unei lumi prea grabita pentru a ne intreba “dar cu voi ce-i aici?” Timp de trei luni am incercat amandoi sa ne gasim un job, mii de aplicatii am trimis, iar raspunsurile pe care le primeam, sporadice si ele, erau toate uniforme: “doar cu aceasta ocazie, aplicatia ta s-a dovedit a fi lipsita de succes; iti uram succes in continuare”, iar noi aplicaseram cu inversunare inutil de saptamani intregi. Ni se terminau banii si nu aveam de lucru. Doru a incercat la un mare lant de magazine, a fost intrebat de cat timp este in NZ; a raspuns sincer, de doua luni, iar zambetul dispretuitor de pe fata angajatorului l-a aruncat intr-o neagra deznadejde: “nu ai experienta NZ, de ce nu te bucuri de tara asta intai, ai toata vremea sa muncesti”. Noi nu eram la distractii, trebuia sa muncim, ca sa subzistam cumva. Vodafone, varianta NZ a Connexului romanesc, nici nu i-a primit aplicatia, i s-a spus ca nu se fac angajari, probabil ca reprezentantul HR nu auzise de o tara Romania, si ce daca exista un Vodafone acolo? Eu am inceput sa aplic la fabrici, ca muncitor necalificat, mi se raspundea ca sunt supracalificata pentru asemenea job. Intrasem in panica, nu intelegeam de ce ni s-a cerut diploma universitara si am fost evaluati in functie de pregatirea universitara, de anii de experienta profesionala si de calificativele excelente de la IELTS. De ce suntem respinsi cu sila, ca niste gandaci, daca au nevoie de specialisti. Dupa trei luni de cautari Doru a fost norocos sa gaseasca un serviciu de cleaner intr-un supermarket, iar timp de trei saptamani a spalat closete, timp in care si-a varsat si sufletul din el de scarba, spaland dupa asiatici si indienti ingalati si nesimtiti. Apoi a carat mobila o perioada, pana a cazut gramada de oboseala, pentru ca intr-un tarziu sa prinda un job de asamblator intr-o fabrica in schimbul de noapte: 4 nopti pe saptamana, 10 ore pe noapte, de la 18:30, la 5 a doua zi. Comparativ cu spalatul latrinelor si caratul mobilei, acest serviciu i se parea o dulce relaxare. Am intrat in comunitatea NZ ce traieste in jurul bisericii catolice din cartierul nostru, iar asta a fost o mare usurare, pentru ca am fost ajutati sa ne cumparam o masina, far’ de care in Auckland esti mort, caci nu ai cum te misca, sistemul de transport din Bucuresti, asa cum este el, este eficient si sigur, poti ajunge din Baneasa la IMGB cu mare usurinta, oricand vrei. Auckland este urias, nu exista metrou, iar autobuzele circula cu program si nu conecteaza toate cartierele. Prin prietenii nostri de la biserica am capatat joburi de menajera cu plata cash, iar Doru, pe langa slujba lui de noapte a primit si una de lawn mower, cateva ore pe zi, bani buni sa ne platim chiria. Sapte luni a lucrat Doru in fabrica si tot atata vreme a acumulat resentimente si ura fata de cei din jur, pe care-i simteam amandoi mult sub valoarea romanilor, uman si profesional. Noi am avut noroc, ceea ce mi-e greu sa spun despre alti romani: dupa ce am lucrat doua luni voluntar, fara bani deci, 8 ore pe zi intr-o gradinita, seara dereticand prin casele oamenilor, am fost recomandata pentru un job de educator intr-o gradinita si iata-ma cu un job stabil, cu contract nelimitat, cu bani mai multi decat lua Doru, ca muncitor necalificat. Masina pe care ne-am cumparat-o ne-a folosit amandoura, Doru o lua noaptea cand pleca la serviciu, iar eu ziua la gradinita, marele avantaj fiind ca la curatenie plecam fiind luata de acasa de “clienti”. In timpul asta am avut cateva interviuri, pe care le-am pierdut amandoi. Doru, din cauza extenuarii (o fi usor sa muncesti zece ore pe noapte, iar ziua sa tai iarba alte trei ore?!), nu reusea sa impresioneze pe nimeni la interviuri, pentru ca angajatorul vrea sa vada o persoana decisa sa mute muntii din loc, iar Doru se transformase intr-o umbra, iar cearcanele din jurul ochilor ii dadeau o aura sinistra. S-a inscris la facultate, sa studieze sistemul fiscal si legislatia de afaceri a NZ, conditii sine-qua-non pentru a deveni chartered accountant, visul sau. Nu mai avea nimic de pierdut. Aplica pentru joburi cu consecventa cu care spanzuratul se opinteste sa-si largeasca latul, stiind ca daca se opreste moare sufocat. Intr-o zi, a capatat un interviu cu TMP Hudson. S-a dus de asta data fara sa mai spere nimic. Le-a spus verde in fata adevarul, de cat timp este aici, ce lucreaza, cat de obosit este. Dar i-a anuntat ca el nu cedeaza, ca in pofida esecurilor sistematice el va aplica zi de zi si va continua sa invete si ca stie ca intr-o zi va deveni expert contabil si va capata un job in contabilitate. Si a reusit sa convinga intervievatorul, care l-a angajat imediat sa lucreze in sistem temporar pentru clientii TMP. Sase saptamani a lucrat pentru Hewlett Packard ca analist financiar, iar acum este la Air New Zealand pentru trei luni si se lupta sa le schimbe procedurile contabile si sa-i invete ce inseamna contabilitatea. Succesul sau este enorm, toti apreciindu-l pentru valoarea sa. Normal, nu?, doar a fost “crescut” de Connex, unde a invatat “meserie”. Eu am lucrat ca educator patru luni, iar acum doua am primit un post de conducere ca inginer chimist la Resene, cu masina noua si alte facilitati. Lucrez aici fara opinteli, dar toata lumea este extaziata de mine si de calitatea muncii pe care o fac. Tac si zambesc in mine, pentru ca eu stiu ce munca am facut in Romania, pentru un salariu de mizerie, ca inginer chimist. Nici nu trebuie sa te straduiesti sa fii bun, fii doar tu insati si vei reusi, asta mi-am propus si nu contenesc sa-i uimesc. Deci, ca o concluzie, am avut nevoie de zece luni pentru a capata joburi in domeniile noastre, zece luni in care casnicia noastra a fost pe muchie de cutit, iar frustrarea, ura si resentimentele acumulate nu mai gaseau loc in sufletele noastre. Dar am reusit si acum pot spune ca ne bucuram de viata. A meritat? Cunoastem emigranti care sunt aici de ani de zile si inca lucreaza in slujbe necalificate, caci, este adevarat, nu umbla cainii cu covrigi in coada. Este nevoie de infinita rabdare si putere de tavaleala, dar in final exista speranta de mai bine. Noi avem senzatia ca au trecut ani de zile, atat de intens am “ars” anul asta si nu mai putem privi inapoi, caci nu mai exista “inapoi”. Cand am plecat din tara stiam ca drumul nostru nu are decat un singur sens, cale de intoarcere nu mai exista. Am cheltuit mii de dolari sa plecam din tara, bani care nu sunt ai nostri si pe care i-am returnat intre timp. Nu aveam unde ne intoarce, nu am fi avut puterea sa recunoastem ca am esuat. Cand alegi calea asta, nu este o joaca, nu exista coming back, nu exista “back”, exista doar “forward”, adica “tot inainte”, pentru ca nu trebuie sa uiti ceva: mai rau decat in Romania nu poate fi. Dar trebuie sa stii ca sansa de a prinde un job bun imediat este atat de rara, incat aproape ca nu exista. Piata fortei de munca fiinteaza 75% in Auckland, iar Auckland este destinatia predilecta a emigrantilor, mixtura culturala transformandu-l intr-un oras cosmopolit, aici infruntandu-se asiatici, negrii, hispanici, etc. Concurenta este acerba pentru joburi, predilectie avand oricand candidatii NZ, apoi cei care au engleza ca limba materna, iar la urma de tot restul, din care se alege crema, pe baza CV-ului impecabil. Aici este concurenta, trebuie sa convingi ca esti mai bun decat unul de-al lor, ca vorbesti o engleza mai buna decat un vorbitor matern de engleza si ca esti mai profesionist decat indienii, chinezii, etc, care vin aici buluc. Banii pe care i-am imprumutat la plecare i-am papat in trei luni, stand si aplicand la orice job posibil. Sa ne intoarcem cu coada intre picioare si ce sa le spunem celor care ne-au imprumutat, scuzati, nu avem cum sa va returnam banii?!, sau sa traim cu ideea ca am esuat, si ca “joaca” noastra ne-a costat servicii bune pe care le-am pierdut si mii de dolari cheltuiti? Aici nu este de joaca, nu exista intoarcere, decat daca mamica sau taticul sunt afaceristi, capabili sa-si permita escapadele odraslelor, nu este cazul nostru. Ai adresa noastra de email (—–@xtra.co.nz), daca vrei scrie-ne si te vom sfatui cum putem noi mai bine, acum dupa un an de NZ avem experienta suficienta, dar decizia este a ta. Nu este usor, dar daca vrei si poti, atunci vrei reusi. O.”

Ce pot sa mai spun? RESPECT!

Add a Comment

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.